Episod depresiv (Ganduri)

Sunt momente in viata mea cand ma blochez. Nimic nu mai conteaza, nimic nu mai atrage. Totul pare negru. Nici macar o umbra, nici macar o raza de soare. Incepe episodul depresiv major cand nimic nu-mi mai pune sangele in miscare. Ganduri sumbre isi croiesc drum spre mintea mea si in cateva momente imi contropesc creierul.
Si totul merge din prost in mai prost.
Plang pentru el, plang pentru mine. Beau si fumez incercand sa ajung unde am mai fost.
Acolo unde sunt prea amortita sa mai simt ceva.
Sa plangi dupa o iubire pe care nu ai simtit-o e pur si simplu bolnav.
Incep sa ma gandesc cum ar fi daca? Cum ar fi daca as fi ramas cu el. Cum ar fi fost daca as fi renuntat la mine? Merita tot ce am pierdut pentru ceea ce sunt ?
Probabil cineva mi-ar spune ca : cine sunt eu e important, nu ceea ce traiesc. Sau mai clar spus, adevaratul meu caracter e mai bun decat un fals.
Sa traiesti in minciuna nu e bine. Si totusi eu sunt minciuna. Viata mea e un fals. Eu sunt o persoana reala si totusi un fals.
Ma uit in oglinda minute in sir incercand sa deslusesc ceva cunoscut in persoana reflectata. Nu o cunosc. Nu mi se pare nimic cunoscut la ea. Sunt o persoana pe care nici eu nu o mai recunosc.
Imi doresc moartea. Clar. Am spuso.
Si consider ca sunt in deplina facultatilor mintale.
Nu sunt depresiva. Adica sunt dar nu din cauza asta vreau sa mor.
Vreau noutatea. Viata mea e o rutina obsedant de fixa.
Am episoade critice in care nu stau sa aleg intre viata sau moarte.
Ma gandesc serios la cum sa o fac : supradoza , lama sau streang.
Si totusi nu vreau sa fie atat de evident.
Uneori un gand nu-mi da pace: Cum ar fi sa-mi injectez otrava-n vene ? (Aici aberez)
Episoadele mele depressive ma incadreaza la EMO?
E doar o iluzie.
Eu nu-mi doresc sa mor. Nu intodeauna.
Imi place viata. Cel putin cateodata.
Ce se intampla cu mine ? Sa fie oare criza varstei? Sunt in aceasta stare de cateva saptamani si nu dau semne ca mi-as reveni.
De ce tanjesc dupa ceva ce n-am nevoie? De ce-mi doresc ceva ce chiar nu vreau ? Imi doresc ceva ce am avut, n-am apreciat, ceva la care am renuntat din proprie initiativa nesilita de nimeni.
Ironic. Ma simt singura, pustie. De ce? De ce cand, toata viata mea am fost retrasa, singura, antisociala. Intodeauna am avut probleme de comunicare.
Cel mai bine ma inteleg cu oamenii in pat. Nu-s omul care sa flateze sa taca si sa zambeasca aiurea.
Nu-s omul care sa aiba prieteni, care sa socializeze. Ma simt bine singura, doar eu cu mine si totusi acum plang pentru ca ma simt sufocata de mine, de singuratate.
Ceva nu-i bine.
Sa fie de vina medicamentele care mai nou sunt niste bomboane pentru mine ?
Sa fie alcoolul care-l beau ca pe apa ?
Creierul mi-e prea amortit ca sa pot judeca corect.